Studentă fiind, timp de 3 ani de zile mi-“am încercat norocul” și am bătut la ușile directorilor și companiilor mereu cu speranța sau visul că o să aduc aproape de organizația mea acei mulți sponsori/ colaboratori/ parteneri care să ne primească într-un anume fel, care să creadă în noi și în viziunea/ cauza noastră. Care să vadă lumea așa cum o vedem și noi. Care, bineînțeles, să ne ofere sprijinul cu o sumă de bani.

Astfel, am încercat să pun în practică mai totul învățat din trainingurile de vânzări: să aplic conceptul de vânzare relațională, să fac pachete de servicii, să scot în față beneficiile, apoi oferă testimoniale, spune rezultate, dă exemple de succes, oferă cifre, zâmbește frumos, fii deschis, ascultă activ, pune întrebări deschise, dă-ți seama când trebuie să taci, află nevoia lui, oferă-i soluția ta, fă follow-up, păstrează relația caldă etc și etc.

Rezultatul: mulți oameni care ne felicitau pentru că oferim din timpul nostru pentru așa ceva, că ne implicăm activ, că vrem să schimbăm ceva în jurul nostru. Felicitări pentru spiritul tânăr, pentru vise și idealism. Felicitări și vorbe bune „vă apreciez, vă urez baftă, continuați să faceți asta”, deși în egală măsură am dat și peste „nu ar fi bine să faceți ceva serios, să vă angajați, să câștigați un ban?”.

Pragmatic, acțiunea în sine, de a fi susținuți financiar, nu a venit de la mulți, chiar de la foarte puțini. (Cu mențiunea că au fost persoane și companii care au vrut să ne ajute pragmatic, chiar sub formă de inkind/ barter – datorită lor, bugetul operațional al organizației noastre a putut fi ținut cât de cât pe plus.)

Cu acest comportament întâlnit, la un moment dat, s-a instalat ceva în atitudinea mea – să fi fost frică, să fi fost frustrare, îngrijorare, neîncredere. Oricum, curajul meu s-a diminuat consistent – cum să cer bani? Este criză (ghinion sau șansă de dezvoltare am început să fac fundraising în 2008, în plină criză): oamenii își pierd slujbele, sunt îngrijorați de viitor, eu și colegii mei suntem niște tineri care poate nu știu cel mai bine. Nu zic că nu am mai crezut în viziunea organizației mele, știam că ceea ce facem noi, în felul nostru, aduce o schimbare și contribuim la ceva bun. Și încă mai cred asta.

Frica numărul 1. Într-o lume pragmatică, orientată spre profit, cum pot să le transmit că eu, un tânăr, un fundraiser, strâng resurse pentru o cauză care, chiar dacă nu are un scop pur economic și business-like, nu e cu nimic mai prejos (sau mai sus) de afacerea lui? La urma urmei, banii nu sunt pentru mine, nu sunt pentru organizația mea, sunt pentru o investiție într-o lumea mai bună, pe care ne-o dorim cu toții, mai lipsită de griji. Lumea de care oamenii din companii și alte domenii conexe nu au neapărat timpul și disponibilitatea să se ocupe (dar noi ne luăm cu plăcere această atribuție).

O mențiune personală: cum îmi doresc să arate lumea mea mai bună? Cea în care să nu îmi fie rușine că locuiesc, în care oamenii mai mari ca mine să nu mă întrebe “Tu de ce mai stai aici? Pleacă, încă ești tânără și îți poți găsi locul undeva mult mai bine decât în Iași, decât în România”.

Firca numărul 2 venea din faptul că sunt multe cauze, multe organizații, multe proiecte în Iași, de unde finanțări pentru toate? De ce e ar fi mai bună cauza mea, de ce să îmi ofere mie susținerea și nu unei alte cauze? (întrebare deschisă pentru care încă îmi mai caut un răspuns).

Și cu aceste atitudini întâlnite, am început să mă simt vinovată. Merg în timpul programului încărcat al directorilor, al managerilor, al oamenilor ocupați, le iau din timp, le povestesc de idealurile noastre, ale organizației mele, de cauza mea, de cum vedem noi lumea și cum știm că putem să aducem împreună o schimbare într-un domeniul anume, cum avem nevoie de sprijin… am simțit că sunt intruzivă, m-am simțit prost că cer un lucru poate irelevant pentru ei, am simțit că dezamăgesc, nu doar pe mine, ci și pe organizația care se bazează să aducem necesarul pentru a-și continua operațiunile fără griji.

Cred că sumarizez așa esențialul: “m-am simțit vinovată” [Sunt curioasă…  sunt singura care a avut această atitudine în această arie de activitate? Există persoane care au acum această atitudine și acest sentiment de … inegalitate… de “capul plecat” între mine, fundraiser, și el, persoana de la care “cer” ceva?

Iar acum să închei: de unde perspectiva asta? Oare,

  • nu este rentabilă investiția în comunitate? Nu oferă un ROI (Return of Investment) care să îmi aducă un profit nu doar mie, ci, aspect important, și celor din jurul meu?
  • nu trăim toți într-o lume, într-o țară, într-un oraș, într-un cartier în care am dori ca lucrurile să fie ceva mai bune?
  • avem cumva toți timpul și disponibilitatea să ne dezlipim de viața noastră cotidiană, de business-ul nostru, de familia noastră, să ne uităm în jur și să vedem cum putem contribui cu ceva mai bun pentru comunitate, să aducem chiar și mica schimbare pe care ne-o dorim?

Cu acestea în minte, îmi schimb sentimenul de vinovăție și neîncredere cu acela de încredere, respect și un fel de mândrie.

Încredere că fundraisingul nu este activitatea care îi fac pe unii să dea ochii peste cap căci iar vine cineva să le ceară ceva. Iar dacă este, încredere că se va schimba această atitudine.

Respect pentru persoana pe care o întâlnesc nu pentru a-i cere ceva, ci pentru a descoperi împreună care este cauza pe care o are aproape și pentru care vrea să își aducă contribuția în felul propriu.

Mândrie că am avut și am ocazia să cunosc organizații, grupuri și persoane care asta fac – oferă din timpul lor, din pasiunea și viața lor pentru un scop nu neapărat pragmatic pentru majoritatea lumii. Printre atâtea organizații și fundraiseri, e plăcut sentimentul să nu te simți singur și să simți mândria că faci parte dintr-un grup care, chiar dacă e ceva mai restrâns, este extrem de vibrant și uman.

Din perspectiva unui tânăr, acesta este fundraisingul pentru mine, acum.


1 comentariu la “Despre fundraising, din perspectiva unui tânăr”
  1. Iulian Boia a spus:

    Cu multe dintre intrebarile astea m-am confruntat si eu, de altfel cred ca mai toti cei care fac fundraising ajung la asta mai devreme sau mai tarziu 🙂
    Sa mai scrii!!

Comentariul tau